Momentele de cumpana. Nevoia de identitate si transformare.

Momentele de cumpana. Nevoia de identitate si transformare.

photo(13)În momente de cumpănă ni se zguduie sistemul de iluzii clădit ca alternativă la realitatea insuficientă. Eşecul unei relaţii sau al unui plan măiestrit cu sudoare ne clatină troianul de valori şi resurse pe care le-am pus în joc. Se pare că ne-am pariat destinul pe o carte de care s-a ales praful. În dezechilibrul presărat cu disperare, opţiunile ne sunt obstacole, siguranţele praf în vânt, iar succesul fără efort un lux pe care doar alţii şi-l permit.

Căderea periodică se întâmplă din cauza obsesiei rezultatului. Stresul cauzat de ataşamentul faţă de obiectiv îţi clădeşte impresia identificării totale cu el. Dar esenţa ta nu este lupta, eşti mult mai mult decât un obiectiv, iar fericirea nu se ascunde trufaşă în spatele lui. În mod paradoxal, liniştea împlinirii este fructul dulce al detaşării. Nu, nu vorbesc despre detaşare mascată în comoditate sau răbufnită din frică. Nu înseamnă să devii un orb care rătăceşte prin viaţă fără ţeluri şi nici să fii un partizan al teoriei destinului aflat în afara deciziilor tale. Detaşarea înseamnă dorinţă fără încleştare, acţiune lipsită de zbatere, observarea dezbrăcată de revoltă, fericire cât mai independentă de realizări. Și, mai presus de toate, limpezirea sistemului tău de valori. Nu, nu-ți voi dicta ce să fii sau cu ce virtuți social acceptate să te identifici. În schimb, îți voi arăta negru pe alb ceea ce știu sigur că nu ești:

Nu ești partenerul tău. Prea des folosim relaţiile de cuplu ca un refugiu în fuga de singurătate. Acest gest mărturiseşte încă o dată reflexul înnăscut al firii omeneşti: ieşirea din sine, contopirea cu altul, validarea libertăţii interioare în libertatea celuilalt.

Dar neîncrederea cu care îţi împovărezi partenerul de cuplu nu este oare o proiectare a propriei insecurităţi? Nu cumva îi pretinzi lui, de multe ori inconştient, să rezolve cu dexteritate jocul de emoţii încrucişate al nevrozei tale? Rupe cordonul olimbical din relație! Sunteți două ființe separate, cu nevoi, dorințe, principii de viață și viziuni diferite.

Iar când te confrunți cu sfârșitul unei relații, suferința este potențată de un dușman cu două fațete: frica de pierdere și frica de un viitor fără el. Dar chiar și o pierdere a unei părți din tine odată cu despărțirea este ocazia de a crește emoțional. De a deveni o ființă mai înțeleaptă și mai capabilă să caute în partener oglindirea propriilor valori și nu a propriilor neputințe.

Nu ești reputația ta. Prea mulți oameni privesc lumea din spatele gratiilor impuse de voci exterioare. Dacă întrebi zece oameni ce părere au despre tine, vei primi zece răspunsuri diferite. Dar îți definești eul prin haosul creat de viziunile lor contradictorii sau prin propriul tău răspuns? Decide-te: îți ghidezi viața și acțiunile prin filtrul valorilor mulțimii sau prin filtrul tău?

Nu ești dorințele tale. Fii realist: lucrurile și oamenii nu se înclină evlavios în faţa urgenţei cu care emiţi dorinţe. Poate viaţa nu are acelaşi ceas biologic ca tine, poate e nevoie să te opreşti puțin în sala de aşteptare. Şi poate, în ciuda stăruinţei cu care ţi-ai făcut temele, viaţa nu îţi dă ceea ce nu eşti pregătit încă să integrezi cu succes în tine.

Tu chiar crezi că neîndeplinirea dorinţelor îţi anulează existenţa? Crezi că nu mai respiri şi nu mai trăieşti în afara năzuinţelor? Pe lângă dorinţe, viaţa mai este compusă şi din experienţa momentului prezent, din ce se întâmplă AICI ŞI ACUM. Deschide ochii, palpează realitatea din jurul tău cu toate simţurile, ai curajul să-ți manifești autenticul în orice împrejurări, să ții capul sus în orice realizări sau nerealizări.

Nu ești suferința ta. Nimic și nimeni nu-l poate convinge pe cel care suferă că durerea lui nu este cea mai cumplită. Dar riscul afundării accelerate în această stare, în care negarea şi disperarea îți răpește senzația controlului, este îndepărtarea de la esenţă. Și de la certitudinea că n-au mai rămas în tine decât ură, deziluzie, iar emoţiile negative stăpânesc acum peste fiinţa complexă care erai.

Un elixir dulce pentru suflet şi minte este ancorarea în clipa prezentă, cale sigură spre claritate asupra cauzelor şi a soluţiilor. Nuanţele ameţitoare ale indeciziei devin o imagine omogenă odată cu găsirea spaţiului aflat dincolo de zgomotul anxios al gândurilor. Nu nega ce se întâmplă şi ce simţi. Inevitabil, primul impuls e o virusare emoţională a neputinţei. Dar dincolo de chin e acceptarea alchimică a capitulării. Făcută conştient, te smulge din corpul-durere într-un spaţiu al neutrului, al împăcării cu realitatea.

Pune-ţi pe stand-by filmul vieţii interioare tumultoase. Ieşi din ecran şi priveşte-te ca un spectator al unei pelicule clasice prăfuite ce îşi cere update la progresul firesc al naturii. Din unghiul obiectiv vei observa că fisurile pe care le resimţeai ca pe căderi emoţionale bruşte sunt erodări cauzate de reluarea obsesivă ale aceloraşi cadre. Regăsești aceleaşi personaje care acţionează identic în încorsetarea aceleiaşi perspectivei înguste. Ieși din tine și privește-te. Observatorul rece va ști că o schimbare reală înseamnă schimbarea strategiei. Care vine la pachet cu un salt al perspectivei: de la blamarea oamenilor și a împrejurărilor la asumarea propriilor alegeri. Atunci vei învăța că elogiul eliberării nu stă în schimbarea celorlalți, ci în schimbarea de sine.

Nu ești destinul tău. În faţa acestor rânduri ale destinului tău scrise aparent de o mână invizibilă, cum ar fi dacă te-ai revolta: “Ei şi?!” Să-ți strigi dispreţul faţă de soartă, faţă de acest ceas apocaliptic care ți-a fost ursit să-l trăiești. Să te declari suveran peste mizera condiţie umană, peste tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în viețuirea din jurul tău. Să strigi în fiecare zi în faţa oricărei întâmplări: “Ei şi? Realitatea eu mi-o urzesc, nu voi mima moartea înainte să mor. Atâta timp cât am viața de partea mea, am și destinul acolit. Atâta timp cât miracolul creației îmi este întipărit în spirit, ce șiretlic al neantului mă poate înghiți, ce haos este atât de nestrăveziu încât să-mi îngrădească vederea și dreptul de a-mi savura existența? Exist, așadar nu mă înfrânge nici limitarea mea, nici tragicele respingeri ale lumii. Exist, așadar ființa mea și bucuria de a trăi îmi aparțin! Exist, așadar aleg să nu mă las fărâmițat de stări latente și de neprețuiri de sine. Exist, așadar trăiesc!

Urmează să-ți așterni în jurnalul destinic propriile definiții a ceea ce ești. Eliberarea vine din acceptarea a ceea ce este în momentul prezent, din iertarea circumstanţelor şi a oamenilor. Renunţarea la lupta cu tine şi cu alţii, în favoarea gustului dulce-amărui al abandonării, îţi aduce liniştea şi libertatea interioară care te reconectează la esenţa ta.

Nu uita, succesul e o stare interioară! Asumă-ţi să alegi în fiecare zi starea de bine în locul îngrijorării, să înlocuieşti aştepările cu acceptarea, să creezi fericire acolo unde a fost deziluzie. Primește-ți momentele depresive temporare și confuzia propriei identități. Te împing la redefinire, la metamorfozare a slăbiciunilor. Nu-ţi mai fura prezentul, smulge-ţi din rădăcini sursa durerii care este însăşi mecanica lipsei de participare la propria viaţă. Singura soluție reală este trăirea acestui moment, exact așa cum este.

Vei invăța că în abisul întunericului răsare lumina, în tumultul furtunii îți regăsești pacea. În mijlocul disperării îți revendici bucuria, pentru că viața este un paradox și o polaritate.

Pe curând,

Dona Sasarman

Pentru a programa o ședință de coaching sau consiliere, contactează-mă la dona@lifeavenue.ro sau 0745.655405

(3) Comentarii

  • CORNELIA
    30 Jan 2014

    Din nou un articol f bun, care te face sa te intrebi “Oare traiesc, sau doar exist?”.
    Din pacate, in ultimul timp, parca tot mai putini oameni isi traiesc viata cu adevarat. Multi asteapta sa se intample ceva, sa gaseasca un job bun, sa plece in vacanta mult visata, sa creasca copii, etc, ca sa-si inceapa si ei viata. Si pana la urma constata ca viata a cam trecut pe langa ei.
    De azi aleg sa traiesc!
    Mult succes si inspiratie in continuare.

  • Eduard
    31 Jan 2014

    Societatea in care traim ne anuleaza ca indivizi, fugim toti la unison catre idealuri impuse de ceea ce am fost invatati ca trebuie realizat. Totodata, pe drumul asta uitam cine suntem si ce vrem de fapt, dar cel mai revelator e faptul ca lumii in general pur si simplu nu ii pasa. Si de asta ar trebui sa ne regasim pe noi insine, asa cum elegant si inovator ai prezentat in articolul tau. Felicitari pentru coerenta si capacitatea de a spune lucrurilor pe nume!

    • Dona
      03 Feb 2014

      Mulţumesc pentru aceste adăugiri, frumoase perspective :)

Lasa un Comentariu